Madalin, 19 ani. TB-MDR
„E o experienta din care o sa ma ridic mai puternic decat am fost”
Madalin este student. Are 19 ani, iar in 2013 a aflat ca are tuberculoza. Trei luni mai tarziu afla ca diagnosticul este unul mult mai greu: tuberculoza rezistenta.
Schema lui de tratament presupune 16 pastile pe zi, plus o injectie, toate in doza maxima. Este foarte hotarat sa se vindece si repeta mereu ca asteapta cu nerabdare antibiograma, ca sa afle sigur ce fel de TB are si ce tratament are de urmat.
“Am avut o viata usoara si frumoasa. Pana cand a aparut el”, isi incepe Madalin povestea, aratand catre celalalt pat din salon. “Faceam skateboarding si sper sa mai fac si dupa ce ma fac bine. Cand m-am apucat de sport, am schimbat anturajul, m-am apucat si de fumat. Acum m-am lasat, de 2 luni. La un moment dat, mi-am dat seama ca nu poti sta o viata pe spinarea parintilor si mi-am gasit un job fain, la statia radio din localitate, unde aveam emisiunea mea. El (Marius) a venit la mine in departament si era nou in radio, statea mult pe langa mine si imi zicea mereu sa-l invat sa lucreze acolo, la butoane. Intr-o luni, n-am sa uit niciodata, era transpirat rau la fata. A zis ca nu se simte bine, ca parca il inteapa plamanul. I-am spus sa se duca acasa, sa nu ma imbolnaveasca si pe mine. Ma gandeam ca e racit si sa nu iau si eu, sa nu am probleme apoi cu vocea, ca la radio e importanta vocea. Dar am mai lucrat impreuna in seara aia inca vreo 3 ore. A doua zi l-am sunat sa vad ce-i cu el, daca e bine, n-a raspus si n-am mai dat de el cateva zile. Ca sa-mi spuna sefa mea, dupa o saptamana jumate, ca ‘Baiatul asta are TBC’. M-am panicat. M-am gandit imediat ca in studio, ca sa se auda cum trebuie, peretii sunt acoperiti cu burete, nu e aerisire buna, aerul e imbacsit, deci e mediul perfect pentru ca microbul sa se dezvolte. Panica, panica, panica.”
“Sefa a zis ca ar fi bine sa merg la un control, eu am ezitat, nu puteam sa cred. Au fost la control si colegii mei, eu inca nu voiam sa accept, ma gandeam ca nici nu tusesc. Intr-o seara de vineri am inceput sa tusesc, ma gadila asa ceva in gat. Apoi a inceput sa ma doara spatele cand puneam barbia in piept si luni m-am dus la raze. Medicul s-a uitat la radiografie si mi-a zis ‘Trebuie sa vorbim’. Mi-a fugit pamantul de sub picioare, m-au trecut toate transpiratiile. M-a chemat ca trebuie neaparat sa vorbim, ca nu e de joaca, ca trebuie de urgenta sa fac tratament. Ma uitam in soare la radiografie si vedeam cate o pata pe plamani si eram panicat. Sefa ma incuraja, spunea ca nu e neaparat TBC. Am fost acasa, nu i-am spus mamei prea multe, ca e si ea bolnava cronic, dar am fost la medicul de familie care m-a trimis la specialist. I-am povestit specialistului ca am lucrat cu un baiat care are TBC, in jumatate de minut a vazut radiografia si a spus ‘Nu trebuie sa-ti mai spun diagnosticul… Te internez’.”
“Pana la urma i-am spus mamei ca urma sa ma internez in S., orasul mai mare din apropiere, unde se trateaza TBC. Mama mi-a facut bagajul plangand, mi-a fost greu sa o vad asa. Eram speriat, nu mai fusesem internat pana atunci si cea mai grava boala pe care o avusesem fusese oreionul, cand eram copil… M-am internat 3 saptamani in S., unde, din nefericire, tot cu el (Marius) am stat in salon. Norocul mau a fost ca tocmai atunci a venit o doctorita si a adus de la un centru mai mare de TBC un kit special pentru analize, care arata daca ai MDR. Mi s-a spus ca trebuie sa vin la Bucuresti si mi-am spus ca e naspa, stiam ca aici se sta 2-3 luni internat.“
“Sunt foarte sigur ca nu am imbolnavit pe nimeni, ca m-am pozitivat cu putin timp inainte de a veni la Bucuresti.”
“Cu tratamentul asta mi-e bine deocamdata, am doar ceva greata de la medicamente si uneori am dificultate in rostirea cuvintelor. Ma mai dor uneori si unele incheieturi, dar putin. Astept antibiograma cu sufletul la gura, sper sa nu am rezistenta la tratamentul pe care il fac acum, ca vad ca il tolerez bine, ma simt bine cu el. Am 16 pastile plus injectia, toate la dozaj maxim. Cate trei din fiecare si la inejectie 1g, chiar glumesc cu asitenta, zice ca ma injecteaza ca pe cai.
Ca simptome, dupa internare transpiram mult, schimbam si cate trei tricouri pe noapte, nu mai aveam tricouri. Acum nu mai transpir, ma simt mai bine, am pofta de mancare. Mai ales seara, imi vine sa mananc si mobilierul (rade). Sunt optimist, dar am si momente de disperare. In spital, toti iti spun lucruri urate. C-o sa-ti fie rau, ca o sa vezi tu cum o sa fie.
Cand vin asistentele cu caruciuorul cu medicamente, e creepy. Simt mirosul ala specific de spirt si cauciuc si… e intepator. Iar unele medicamente fac ca mancarea sa aiba un gust metalic, parca lingi caloriferul.
Boala asta nu mi-a spulberat niciun vis dintre cele pe care le aveam. Vreau sa fac scoala de soferi, sa fac sporturi – mie imi plac sporturile astea mai ciudate, skateboarding, snowboarding – vreau sa termin facultatea, sa am casuta mea si sa-mi iau un dog german.
Daca o sa am o iubita am sa-i spun de la inceput ca fac tatament sau ca am avut TBC.
Nu-i port pica celui de la care am luat. Stiu ca de la Marius am luat, dar nu-i port pica. Inca. Pentru ca multi mi-au spus sa astept sa vad cum o sa simt cand o sa apara reactiile adverse mai serioase. Nu-i port pica, ii doresc sa se vindece, dar il ignor, nu vorbim mai deloc, desi suntem colegi de salon. Nu-mi place ca nu s-a ingrijit. Daca s-ar fi ingrijit, poate l-as fi acceptat mai usor.
“Nu stiu daca sunt negativat. Astept antibiograma, sper ca da, ca sa plec din spital. Acasa e altceva. Sunt hotarat sa urmez tratamentul pana la capat.”
“Dupa experienta asta, am invatat sa tin mai mult la ai mei. Inainte se rugau de mine sa merg cu ei pe unde plecau si nu voiam, stateam pe computer sau cu baietii la skateboasrding. Acum m-am apropiat mai mult de ei. Apoi, am devenit mai responsabil, sunt mai constient de ce e important. Inainte eram foarte comod, acum sunt mai responsabil.”
“Vreau sa uit primele zile de internare de la spitalul din S. Cand am ajuns atunci in salon am bocit toata ziua, am stat in pat si am plans. Si mai vreau sa uit zilele in care mi-am sunat prietenii sa le spun sa-si faca raze.“
“Cum zice mama, e o lovitura a sortii boala asta. E o experienta din care o sa ma ridic mai puternic decat am fost. Am invatat sa lupt, mi-am descoperit forte noi. Cei care fac droguri injectabile fac tratament de dezintoxicare un an jumate. Noi facem doi ani. Daca scapam de tratamentul asta de 2 ani, ce ne mai poate dobori? Cu ocazia asta, am descoperit cum sunt cu adevarat, cum imi spunea mama ca sunt si eu nu credeam: puternic.”
“Mai am si momente de deznadejde, mama si familia imi ridica moralul. Prietenii sunt prieteni doar cu numele. Nu m-au mai sunat. Dar eu contez acum mai mult, eu sunt acum cel mai important.
“Am doua modele pe care le urmez: mama, care are o boala pentru care face de ani intregi 5 injectii pe zi, si un prieten de-al meu care are hepatita C si care o sa faca tatament toata viata si e un luptator. Ei doi sunt modelele mele.”
“Seara, cand sting lumina, imi vin tot felul de ganduri. La inceput, aveam intrebari. Oare ma fac bine? De ce eu? De ce nu mi s-a intamplat mai devreme, cand eram mai mic? Daca esti copil, sta un parinte cu tine in spital si e un suport moral foarte bun.”